trust issues.

Inca o dimineata. Ii pare din ce in ce mai greu sa se trezeasca. Tot timpul la fel. Cearcanele prea mari,cafeaua prea rece,tigarile prea putine. Gandurile i se indreapta spre cele mai intunecate colturi ale imaginatiei,planurile nu ajung la final,iar posibilitatea unei dorinte implinite parca fuge de ea. "- Scrie! Scrie tot timpul,scrie pana nu mai poti si pe urma ia-o de la capat." Asa i s-a spus. Cum ca asta ar fi cheia succesului. Sa scrie pentru altii,sa faca oamenii sa citeasca,sa fie interesati. Dar cum? De ce ar face asta cand,de multe ori,ii este ei frica sa-si reciteasca gandurile. Scrie tot timpul,dar pentru ea. Nu a invatat inca sa scrie pentru altii. Nu a invatat sa-si vanda gandurile asa,ca pe o marfa si asta o descurajeaza. Cu fiecare rand scris pe care stie ca nu-l va citi nimeni,scrisul isi pierde sensul. De ce? Pentru ce? Are nevoie de critica,de feed-back,dar,intr-un fel,se teme sa le primeasca.

retrospectiv.

Spre finalul unei adolescențe zbuciumate,în pragul tinereții care îmi pare acum atât de întinsă și promițătoare,am nevoie de o pauză. O pauză retrospectivă. Vreau să trec în revistă ce am trăit până acum,să îmi dau seama unde am greșit,să învăț să nu-mi repet greșelile,să văd ce m-a făcut fericită. Să-mi dau seama cine sunt cu adevărat. Această necesitate de introspecție este,în mare parte,determinată de circumstanțele care m-au adus în situația de a reciti cartea preferată,cartea în care mi-am regăsit trăirile,inconsecvența,dramele și idealurile. Cartea care,la momentul respectiv,am simțit că mă definește ca persoană. “Trăisem cu năzuinţe, cu nelinişti, cu ochii mari deschişi, într-o sforţare asemenea aceleia pe care o face orbul să vadă. Şi nimeni nu mă ajuta să-mi aleg cărarea, să văd adevărul. Adulmecam în acel fiecărui anotimp, al fiecărei clipe rostul vieţii mele, împlinirea mea adevărată, simplă, bună, fără s-o găsesc. Dădeam proporţii nemăsurate dezamăgirilor fireşti la vârsta când şi iluziile sunt prea mari, când ţi se pare că fericirea întreagă ţi se cuvine, când n-ai nici îngăduinţă, nici înţelepciune.” Într-adevăr,poate nimeni nu m-a ajutat să îmi aleg cărarea,dar asta nu a fost vina lor. Nu am știut eu să cer ajutorul când am avut nevoie de el,nu am știut pe cine și când să întreb. Orgoliul meu infantil nu mă lăsa. Asta se întampla în perioada în care credeam că pot trece singură prin orice,că le-am văzut și le-am trăit pe toate. Și de fiecare dată viața a avut grijă să îmi facă câte o surpriză,să-mi arate că greșesc. Dar cu cât mai mult mă afundam în situații din care nu știam să ies,cu atât mai mult aveam impresia că sunt independentă,că sunt puternică,matură și capabilă. Am încercat cu atâta ardoare să-mi proclam independența asta,să câștig libertatea care credeam că mi se cuvine. Acum recunosc,mai am multe de învățat. O să am de învățat până în ultima clipă. Nu mă mai tem să pun întrebări,să cer ajutor. E firesc. Și cât despre fericirea pe care am căutat-o întotdeauna în scenarii iluzorii și ușor irealizabile..am găsit-o în lucruri mărunte,lucruri pe care obișnuiam să le ignor. Mi-a scăpat de atâtea ori. Atât de multe ori încât ajunsesem să cred că nu sunt făcută să fiu fericită. Asta până mi-am dat seama că nu fericirea fuge de mine,ci eu fug de ea. ”Ce trist e să nu mai poţi vibra la sunetul unei voci pentru care ţi-ai fi dat viaţa!” Trist nu este că nu mai pot vibra la sunetul acelei voci,trist este că am trăit cu impresia că mi-aș da viața pentru ea. Da,credeam cu o convingere ieșită din comun că am cunoscut dragostea adevărată la nici 16 ani. Eram convinsă că pot iubi o persoană pe care nu o cunosc cu adevărat,că povestea asta care nu avea cum să continue va rămâne drama vieții mele. Da,a fost un episod frumos din viața mea,a avut un rol important în maturizarea mea,dar unica dramă era cea pe care mi-o alimentam eu cu speranțe și dezamăgiri nefondate. Abia acum încep să înțeleg ce e iubirea. Înțeleg ce înseamnă să lupți pentru ce îți dorești,ce înseamnă să dăruiești și să primești iubire. După toți anii ăștia de naivitate încep să înțeleg..și e plăcut. E plăcut când începi să nu te mai gândești doar la tine,când iluziile se transformă în planuri,când planurile au șanse reale de a se concretiza. Când nu mai e totul o dramă. Și la capitolul iubire sunt convinsă că mai am de învățat,dar am timp,am răbdare,am încredere. Mă pregătesc să trec la următoarea etapă,să văd ce îmi rezervă viitorul de acum înainte. Și,privind în urmă,nu știu dacă regret ceva cu adevărat. Sigur,puteam să fac să fie mai bine,dar au și greșelile astea farmecul lor. Un scurt rezumat al acestei perioade ar fi alcătuit din vise,aspirații poate prea înalte,zâmbete,persoane speciale,confuzie,cunoaștere,probleme aparent fără ieșire,finaluri fericite,emoție,timiditate,veri pline de entuziasm,teribilism,povești comice,conversații pe malul mării și multe altele. În ceea ce privește viitorul,sper doar să adun puțină înțelepciune din orice experiență,să învăț tot ce se poate învăța din orice îmi apare în cale,să exploatez orice oportunitate și să fiu capabilă să-mi croiesc un drum fără a-mi pierde zâmbetul. O seară bună!

you better take a look around.

Personal,sunt de parere ca evolutia noastra este profund legata de ceea ce citim,ceea ce ascultam si,intr-un final,toate aceste mici creatii artizanale menite sa dea un strop de culoare vietii noastre. Din acest motiv mi-a ramas intiparit in memorie titlul cartii pe care am gasit-o la el pe masa in acea seara. Au trecut 4 luni de atunci si astazi,dupa o mica incursiune prin librarii,citesc "Jurnalul unui calator boem. 1001 de femei" de Ciprian Enea. M-am decis sa o cumpar si sa vad despre ce e vorba fiindca stiu ca ajungem,in mod involuntar,sa ne insusim anumite idei pe care le gasim tiparite in diverse carti. Fie admirativ,fie cu o oarecare rusine sufletele noastre empatizeaza cu aceste trairi prezente in literatura. Sau,altfel spus,tot ce ne inconjoara reuseste sa ne influenteze intr-un fel sau altul. Caut sa aflu raspunsuri la intrebari pe care nu am stiut sa le formulez si gasesc intrebari care nici macar nu imi trecusera prin cap. Una peste alta,inteleg ca am fost doar un pasager fara bilet in trenul vietii lui. Pasager care a urcat mai devreme decat ar fi trebuit si a coborat inainte de finalul calatoriei. Dar nu regret nimic. Nu regret fiindca mi-am dat seama ca in loc sa fiu o prezenta trecatoare prin vietile altora ar trebui sa-mi croiesc un drum al meu. Si fara astfel de experiente nu as fi putut sa vad cu adevarat ce imi doresc. Nu as fi putut sa vad ce am de oferit si ce vreau sa primesc. Am repetat aceleasi greseli ani de-a randul pana am realizat ca imi fac rau. Acum sunt bine,in cautare de noi oportunitati,pregatita sa fac noi greseli si hotarata sa nu imi mai intorc privirea catre trecut. O seara buna! *10 noiembrie 2012*

reborn.

I do believe that it's not over tonight.. Nu,nu e sfarsitul. E doar un inceput. Nu stiu exact spre ce ma indrept,dar se contureaza un drum destul de interesant. Am invatat sa ma detasez,am avut timp sa observ ca viata poate duce mult mai departe decat credeam eu. Am vazut ca dincolo de esecurile de care ma plafonam eu se intind o multime de alte posibilitati,o multime de alte esecuri si o multime de alte reusite. Am avut libertatea la care am tanjit toata adolescenta si nu am facut lucruri extraordinare cu ea. M-am temperat si am constatat ca o cafea alaturi de un prieten bun si o discutie placuta valoreaza mai mult decat o noapte pierduta in mod inutil. Am constatat ca sustinerea pe care mi-o poate oferi o persoana valoreaza mai mult decat niste jocuri de orgoliu. Am invatat ca respectul e cel mai bun lucru pe care ti-l poate oferi cineva si vreau sa ajung sa il merit pe deplin. Am trait prea multa vreme cu impresia ca am vazut tot ce era de vazut pe aici si am uitat sa tin ochii deschisi. Si cand i-am deschis am fost surprinsa sa vad cate am pierdut. Am pierdut starea de bine pe care ti-o poate da o zi insorita,am pierdut placerea unui ceai cald intr-o zi ploioasa,am pierdut caldura unei imbratisari. Acum cand redescopar toate astea si alte sentimente placute de care am crezut ca ma pot lipsi ma simt ca un copil. Un copil care descopera lumea si incearca s-o inteleaga. Cu pasi mici,savurand orice moment ca si cum ar fi prima oara. Si ultima totodata. Pentru toate micile placeri ale vietii pe care le-am ignorat in ultima perioada voi tine ochii larg deschisi.

On parle toujours du premier amour, il y en a donc un second ? Se pare ca sunt cateva lucruri care nu se vor schimba niciodata,se pare ca oricat as incerca sa fug tot ma ajung din urma la un moment dat. M-a surprins faptul ca am ajuns iar in situatia asta,am ajuns din nou,dupa atata timp,in fata omului pe care nu credeam ca o sa-l mai vad vreodata. Am ajuns iar sa-mi petrec noptile in dreptul geamului gandindu-ma la toate prostiile,fumand tigara dupa tigara si ascultand niste piese relativ patetice. Incep sa ma conving ca momentele astea sunt parte din mine,din felul meu de a fi. Inca sunt surprinsa dar sunt convinsa ca am facut ceea ce trebuia. In sfarsit,dupa doi ani de zile,ma simt impacata cu ce simt,cu ce s-a intamplat. Nu mai am regrete sau frustrari in ceea ce il priveste si asta ma face foarte fericita. Mi-am demonstrat ca nu a trecut timpul degeaba pe langa mine,mi-am demonstrat ca sunt putin mai matura si mai rationala. Sunt capabila sa iau toata situatia asta asa cum e,sa accept si sa inteleg ca au existat niste motive clare pentru care nu a iesit asa cum am vrut eu. Si,cel mai important,acum pot vorbi cu el si despre el sincer,deschis,cu zambetul pe buze. Fara lacrimi in ochi,fara jumatati de masura si fara drame. Am incercat atat de mult sa-l uit,sa-l scot definitiv din inima mea incat am uitat sa traiesc propriu-zis. Traiam din dorinta de a demonstra diverse chestii,din orgoliu,din incercarile de a trece peste. Se pare ca e mult mai bine sa traiesc impacata cu ideea ca va avea intotdeauna un loc special in inima mea. Asta nu se va schimba niciodata..dar..e un loc,nu toata inima. Una peste alta,acum ca mi-am delimitat cat de cat clar sentimentele imi dau seama ca sunt chiar bine. Cu toate ca imi place mie sa ma complic si de multe ori ma pun singura in situatii proaste,nu am de ce sa ma plang. Am timpul si ocaziile necesare sa schimb ce e de schimbat in viata mea,o am pe mama care m-a sprijinit intotdeauna si care merita tot ce as putea eu sa-i ofer,am niste prieteni extraordinari care au stat langa mine in toate cacaturile in care m-am bagat si am o relatie care poate evolua destul de frumos. Mi-am fortat indeajuns de mult norocul pana acum,am vrut sa vad cat mai repede cum e viata si am vazut. M-am grabit sa cresc si am reusit,am vrut sa invat sa ma descurc singura,am invatat..am incercat tot ce mi-am dorit sa incerc pana acum,am facut greseli pe care nu ar fi trebuit sa le fac niciodata,am iertat greseli pe care n-ar fi trebuit sa le iert niciodata. Am ranit,am fost ranita. Am mintit,am pus prea mult pret pe un orgoliu inutil,m-am simtit prea puternica cand nu eram. Dupa toate astea,nu ma mai grabesc nicaieri. Nu as putea spune ca regret ceva din ce am facut,dar sunt foarte multe cu care nici nu ma pot mandri. Stiu ce am devenit si stiu ce pot deveni. Stiu ce vreau..doar ca de acum inainte o sa am rabdare.

A trecut un an de cand ai plecat dintre noi..
Inca mi-e greu,inca ma doare ca nu iti mai vad zambetul, ca nu te mai aud razand,nu iti mai vorbesc, nu iti mai sterg lacrimile de pe fata.
Pastrez amintirea zilelor cu tine,discutiilor interminabile,noptilor albe si prostiilor facute impreuna. Nu te voi uita niciodata!

"Stelele care cad nu pier..stelele care cad se duc pe un alt cer."

Alta dimineata cu aceeasi stare imputita..
Am gasit niste cafea rece in ibric. E buna si aia pentru o dimineata de genul asta. Nu am mai scris de mult timp. Sau am incercat sa scriu si m-am oprit. Poate nu mai am ce sa scriu. Poate am epuizat toate etapele rebeliunii adolescentine si am ramas cu o viata insipida si lipsita de probleme. Te-am visat azi-noapte. Nu mi-a mai trezit nicio emotie. Nici macar faptul ca ai uitat de ziua mea nu mi-a mai trezit nicio emotie,ma asteptam la asta. Dezamagirea mea porneste din faptul ca nu mai am de ce sa ma agat,ca m-am pierdut visand la povesti romantice si acum am ajuns si eu sa le consider fade,inutile. Pur si simplu ma gasesc traind povesti care nu sunt ale mele, m-am trezit confruntandu-ma cu probleme care nu imi apartin, bucurandu-ma de realizarile altora si fiind dezamagita de esecurile altora. E mai comod asa,ce-i drept. Totusi,eu unde sunt in ecuatia asta?
[20 decembrie 2011]