trust issues.

Inca o dimineata. Ii pare din ce in ce mai greu sa se trezeasca. Tot timpul la fel. Cearcanele prea mari,cafeaua prea rece,tigarile prea putine. Gandurile i se indreapta spre cele mai intunecate colturi ale imaginatiei,planurile nu ajung la final,iar posibilitatea unei dorinte implinite parca fuge de ea. "- Scrie! Scrie tot timpul,scrie pana nu mai poti si pe urma ia-o de la capat." Asa i s-a spus. Cum ca asta ar fi cheia succesului. Sa scrie pentru altii,sa faca oamenii sa citeasca,sa fie interesati. Dar cum? De ce ar face asta cand,de multe ori,ii este ei frica sa-si reciteasca gandurile. Scrie tot timpul,dar pentru ea. Nu a invatat inca sa scrie pentru altii. Nu a invatat sa-si vanda gandurile asa,ca pe o marfa si asta o descurajeaza. Cu fiecare rand scris pe care stie ca nu-l va citi nimeni,scrisul isi pierde sensul. De ce? Pentru ce? Are nevoie de critica,de feed-back,dar,intr-un fel,se teme sa le primeasca.

retrospectiv.

Spre finalul unei adolescențe zbuciumate,în pragul tinereții care îmi pare acum atât de întinsă și promițătoare,am nevoie de o pauză. O pauză retrospectivă. Vreau să trec în revistă ce am trăit până acum,să îmi dau seama unde am greșit,să învăț să nu-mi repet greșelile,să văd ce m-a făcut fericită. Să-mi dau seama cine sunt cu adevărat. Această necesitate de introspecție este,în mare parte,determinată de circumstanțele care m-au adus în situația de a reciti cartea preferată,cartea în care mi-am regăsit trăirile,inconsecvența,dramele și idealurile. Cartea care,la momentul respectiv,am simțit că mă definește ca persoană. “Trăisem cu năzuinţe, cu nelinişti, cu ochii mari deschişi, într-o sforţare asemenea aceleia pe care o face orbul să vadă. Şi nimeni nu mă ajuta să-mi aleg cărarea, să văd adevărul. Adulmecam în acel fiecărui anotimp, al fiecărei clipe rostul vieţii mele, împlinirea mea adevărată, simplă, bună, fără s-o găsesc. Dădeam proporţii nemăsurate dezamăgirilor fireşti la vârsta când şi iluziile sunt prea mari, când ţi se pare că fericirea întreagă ţi se cuvine, când n-ai nici îngăduinţă, nici înţelepciune.” Într-adevăr,poate nimeni nu m-a ajutat să îmi aleg cărarea,dar asta nu a fost vina lor. Nu am știut eu să cer ajutorul când am avut nevoie de el,nu am știut pe cine și când să întreb. Orgoliul meu infantil nu mă lăsa. Asta se întampla în perioada în care credeam că pot trece singură prin orice,că le-am văzut și le-am trăit pe toate. Și de fiecare dată viața a avut grijă să îmi facă câte o surpriză,să-mi arate că greșesc. Dar cu cât mai mult mă afundam în situații din care nu știam să ies,cu atât mai mult aveam impresia că sunt independentă,că sunt puternică,matură și capabilă. Am încercat cu atâta ardoare să-mi proclam independența asta,să câștig libertatea care credeam că mi se cuvine. Acum recunosc,mai am multe de învățat. O să am de învățat până în ultima clipă. Nu mă mai tem să pun întrebări,să cer ajutor. E firesc. Și cât despre fericirea pe care am căutat-o întotdeauna în scenarii iluzorii și ușor irealizabile..am găsit-o în lucruri mărunte,lucruri pe care obișnuiam să le ignor. Mi-a scăpat de atâtea ori. Atât de multe ori încât ajunsesem să cred că nu sunt făcută să fiu fericită. Asta până mi-am dat seama că nu fericirea fuge de mine,ci eu fug de ea. ”Ce trist e să nu mai poţi vibra la sunetul unei voci pentru care ţi-ai fi dat viaţa!” Trist nu este că nu mai pot vibra la sunetul acelei voci,trist este că am trăit cu impresia că mi-aș da viața pentru ea. Da,credeam cu o convingere ieșită din comun că am cunoscut dragostea adevărată la nici 16 ani. Eram convinsă că pot iubi o persoană pe care nu o cunosc cu adevărat,că povestea asta care nu avea cum să continue va rămâne drama vieții mele. Da,a fost un episod frumos din viața mea,a avut un rol important în maturizarea mea,dar unica dramă era cea pe care mi-o alimentam eu cu speranțe și dezamăgiri nefondate. Abia acum încep să înțeleg ce e iubirea. Înțeleg ce înseamnă să lupți pentru ce îți dorești,ce înseamnă să dăruiești și să primești iubire. După toți anii ăștia de naivitate încep să înțeleg..și e plăcut. E plăcut când începi să nu te mai gândești doar la tine,când iluziile se transformă în planuri,când planurile au șanse reale de a se concretiza. Când nu mai e totul o dramă. Și la capitolul iubire sunt convinsă că mai am de învățat,dar am timp,am răbdare,am încredere. Mă pregătesc să trec la următoarea etapă,să văd ce îmi rezervă viitorul de acum înainte. Și,privind în urmă,nu știu dacă regret ceva cu adevărat. Sigur,puteam să fac să fie mai bine,dar au și greșelile astea farmecul lor. Un scurt rezumat al acestei perioade ar fi alcătuit din vise,aspirații poate prea înalte,zâmbete,persoane speciale,confuzie,cunoaștere,probleme aparent fără ieșire,finaluri fericite,emoție,timiditate,veri pline de entuziasm,teribilism,povești comice,conversații pe malul mării și multe altele. În ceea ce privește viitorul,sper doar să adun puțină înțelepciune din orice experiență,să învăț tot ce se poate învăța din orice îmi apare în cale,să exploatez orice oportunitate și să fiu capabilă să-mi croiesc un drum fără a-mi pierde zâmbetul. O seară bună!

you better take a look around.

Personal,sunt de parere ca evolutia noastra este profund legata de ceea ce citim,ceea ce ascultam si,intr-un final,toate aceste mici creatii artizanale menite sa dea un strop de culoare vietii noastre. Din acest motiv mi-a ramas intiparit in memorie titlul cartii pe care am gasit-o la el pe masa in acea seara. Au trecut 4 luni de atunci si astazi,dupa o mica incursiune prin librarii,citesc "Jurnalul unui calator boem. 1001 de femei" de Ciprian Enea. M-am decis sa o cumpar si sa vad despre ce e vorba fiindca stiu ca ajungem,in mod involuntar,sa ne insusim anumite idei pe care le gasim tiparite in diverse carti. Fie admirativ,fie cu o oarecare rusine sufletele noastre empatizeaza cu aceste trairi prezente in literatura. Sau,altfel spus,tot ce ne inconjoara reuseste sa ne influenteze intr-un fel sau altul. Caut sa aflu raspunsuri la intrebari pe care nu am stiut sa le formulez si gasesc intrebari care nici macar nu imi trecusera prin cap. Una peste alta,inteleg ca am fost doar un pasager fara bilet in trenul vietii lui. Pasager care a urcat mai devreme decat ar fi trebuit si a coborat inainte de finalul calatoriei. Dar nu regret nimic. Nu regret fiindca mi-am dat seama ca in loc sa fiu o prezenta trecatoare prin vietile altora ar trebui sa-mi croiesc un drum al meu. Si fara astfel de experiente nu as fi putut sa vad cu adevarat ce imi doresc. Nu as fi putut sa vad ce am de oferit si ce vreau sa primesc. Am repetat aceleasi greseli ani de-a randul pana am realizat ca imi fac rau. Acum sunt bine,in cautare de noi oportunitati,pregatita sa fac noi greseli si hotarata sa nu imi mai intorc privirea catre trecut. O seara buna! *10 noiembrie 2012*