ssdd.

O seara obisnuita in care stau sub patura,cu laptopul in brate si ma gandesc. Daca mai si gandesc,uneori uit. Ce ar trebui sa fac eu acum? Sa invat la psihologie si la chimie,ultima mea sansa pentru a evita corigenta. Sansa pe care o pierd secunda cu secunda. Ce fac? Nimic. Ma simt obosita dar nu pot sa dorm,vreau sa scriu dar nu stiu ce,vreau sa invat dar nu ma pot concentra,vreau sa ascult muzica .. nu stiu nici macar ce sa ascult ! .. cred ca o sa caut un radio,ceva. Nu sunt nici fericita,nici macar trista. Nu sunt. Deloc.
As vrea o ciocolata calda,n-am decat cafea si ceai. As vrea sa fumez o tigara,imi amintesc ca le-am lasat pe toate la A. As vrea sa discut cu cineva.. si incep sa discut dar ma plictisesc. Surprinzator de repede. M-as plimba.. e si prea tarziu si prea frig. Am vreo doua carti de terminat. Citesc maxim 10 pagini si renunt desi imi plac ambele. E o zi d-aia nefericita in care nu-mi place nimic. Nimic nou nu se intampla.. dorinte prea putine. Si fix in zilele astea in care as avea multe de facut pe mine ma loveste oboseala. Si lenea,mai ales lenea.
O singura chestie mi-ar face cu adevarat placere acum.. vara ! Sa fie cald si soare si sa imi permit sa am starea asta. Sa am timpul necesar pentru starea asta ! Sa nu mai am n cacaturi de facut pe ultima suta de metri si sa nu mai am stresul asta permanent ca habar nu am ce o sa se intample. Inca 2 zile de stres.. si pe urma inca 5 luni. Si tot asa. Dar in momentul asta nu vreau nimic mai mult. Decat vara.. chiar si aici in Bucuresti.. in parc,pe iarba.. sa ma uit la cer.. ore intregi. Pana imi revin. Defapt.. cu prima ocazie ma izolez cateva zile la tara. Fara net,telefoane si alte d-astea.
Ah,degeaba fac planuri de acum. Sa fim sanatosi pana la vara..
Pana atunci poate as mai vrea sa-ti pun niste intrebari dar mi s-a luat de aceleasi intrebari fara raspunsuri si fara vreo rezolvare. De 7 luni de zile acelasi lucru,aceeasi problema si defapt aceeasi fuga de probleme.
E doar o stare generala..

we looked pretty happy,no?

O sa postez acum niste randuri pe care nu mi-am facut curaj sa le postez cand le-am scris. Acum nu mai am absolut nimic de pierdut.. nu ca pana acum as fi avut. Problema e ca nu stiu cat mai cred in cuvintele astea,in propriile mele cuvinte..


"I tried so hard..
Nici nu mai stiu ce am incercat. Am incercat sa te fac sa ma iubesti,am incercat sa te aduc langa mine.. apoi am incercat sa te uit. Nimic nu mi-a reusit. Nu mai incerc nimic.. sa incerce timpul pentru mine,poate el reuseste. Intr-un fel.. mi-am fortat destinul. Ce ma sperie pe mine e ca acum de mine,de destinul meu,mai depinde cineva.
Noptile in care nu pot sa dorm si imi amintesc secunda cu secunda tot ce am trait impreuna sunt din ce in ce mai multe si din ce in ce mai lungi. Am inteles totusi ca ni se cer sacrificii mult prea mari ca sa putem fi impreuna. Si degeaba zic acum ca eu as fi facut asta pentru tine,ca as fi lasat totul in urma .. nu garantez. Ma ascund dupa faza cu varsta si mi-e mult mai usor sa zic ca as face asta dar nu pot. As fi putut.. dar am reusit sa raman rationala. Asta nu inseamna ca te iubesc mai putin. Inseamna ca fara compromisuri imense din partea mea sau din partea ta nu se va intampla. Iar.. iubirea bazata pe sacrificii nu e o varianta atat de placuta precum imi imaginam. Nu vreau sa fiu pusa in fata unei decizii de genul asta.. la modul de ori imi las viata de aici,buna sau rea,oricum ar fi si vin la tine sau te-am pierdut. Si imi dau seama ca fix cu o astfel de decizie te-am pus eu sa te confrunti. Alegerea pe care ai facut-o e logica,lucrurile nu sunt nici pe departe atat de simple cum le credeam. Si ce am zis.. ca daca m-ai fi iubit cu adevarat ai fi facut asta. Si daca faceai asta ce se intampla? Nu era cumva un risc mult prea mare? Eu neavand posibilitatea sa te ajut iar tu neavand nici macar certitudinea ca daca ajungi aici o sa raman alaturi de tine..
Stii ce e ironic? Ca desi ai ales sa ramai acolo nu m-ai pierdut si nici nu cred ca ma vei pierde vreodata. Fiindca indiferent de ce fac pe viitor o parte din mine a ramas acolo,langa tine..
Recunosc,m-am grabit. Am vrut sa fie totul bine si am uitat ca totusi nu traim in filme si ca aceste cateva sute de kilometri distanta sunt greu de ignorat."

Auch.

Ca mi-am dorit sau nu.. postarea asta se rezuma strict la noi. La noi doua,mama.
De ce? Fiindca la fel de bine cum simt ca viata mea iar se da peste cap si nu mai am nici cea mai vaga idee despre notiunile de "bine" si "rau". Cele mai stupide notiuni in momentul de fata. Pentru mine una sunt un cosmar. Dar,revenind.. la fel de bine cum simt asta simt cum ma fac bucati de fiecare data cand te vad plangand. Si plangand din cauza mea,asta e nenorocirea. Azi nu am avut taria suficienta pentru a te privi in ochi si ma indoiesc ca ar trebui s-o mai am vreodata. Cum am ajuns pana aici? Nu atat ca situatie ca asta o s-o rezolv cumva presupun.. dar ca psihic? Cum dracu am reusit performanta de a deveni "monstruletul" care sunt acum? Nu mai e nici macar trista toata faza. Mai mor un pic.. si ce daca? Le pasa lor,mie nu. Asta ma enerveaza maxim. Sigur,sa stau eu linistita gandindu-ma ca nu-s eu singura ta problema.. in momentul de fata chiar daca nu sunt singura sunt cea mai mare. Si nu doar problema.. si responsabilitate pe deasupra.
Desigur,trecem peste.. nu de alta dar nu prea avem de ales. Familia nu ti-o alegi, suntem cam legate.. din pacate sau din fericire.. cel putin inca doi ani. Pe urma ce-o fi sa fie. Stiu ca daca exista posibilitatea asta nu garantez ca mai eram aici acum. Si nu te pot invinovati pentru asta.


Mama,stiu ca nu-s destul de bun de pus in rama
Dar n-am regrete,stii,refuz sa cred ca sunt o drama..